razvan_rotaru_portret_magicamp-copy-1280x718.jpg

Portret de voluntar MagiCAMP: Răzvan Mihai Rotaru

Ce înseamnă să fii voluntar în tabăra MagiCAMP? Păi suflet, dedicare, terapie, puțină nebunie frumoasă, temeri dizolvate, un spectru de emoții nou-nouțe, joacă la greu, limite surprinzător de elastice, un necunoscut familiar de când lumea, bucuria de aici și acum, șansa de a te maimuțări dincolo de orice frică de ridicol, șansa de a fi cât mai copil, de a fi tu 100%. Sau cel puțin acesta este melanjul pe care ni-l inspiră nouă voluntarii din taberele MagiCAMP.

Începem seria de portrete de voluntar MagiCAMP cu unul dintre voluntarii veterani: Răzvan Rotaru. Răzvan este alături de noi încă din primul an de tabere, din 2014. Una dintre poreclele lui este Magic Mike. Și-o merită pe bună dreptate pentru că în preajma lui pur și simplu este un nor de veselie contagioasă și de cea mai faină magie, magia autenticității și a copilăriei. Nu-l lăudăm așa doar pentru că face parte din voluntarii noștri, ci pentru că merită din plin. Și ca să nu ne credeți pe cuvânt, vă invităm să îl cunoașteți în interviul de mai jos.

De unde a început povestea ta în MagiCAMP?

Răzvan: Eu am o școală de dans și MagiCAMP a ajuns la mine printr-o fostă elevă care m-a întrebat dacă nu vreau să merg într-o tabără să dansez cu copiii. Inițial nu mi-a spus toată povestea. Mi-a spus doar că este o tabără cu copii. I-am spus să ne pună în contact și vedem de acolo. Și apoi m-a sunat cineva de la MagiCAMP și mi-a spus că este vorba despre o tabără pentru copiii cu afecțiuni oncologice și dacă n-aș vrea să vin să le predau dans și să îi distrez. Am zis da din prima pentru că de ani buni făceam voluntariat și încercam să îmi înfrâng o teamă, o frică. De fiecare dată când interacționam cu copii ori abandonați, ori cu anumite dizabilități începeam să plâng. Nu puteam să duc cursul la bun sfârșit și plângeam. În capul meu era doar că este o lume nedreaptă și că eu de ce am mâini și picioare și sunt sănătos și alți copii nu sunt. I-am cunoscut pe Mel și pe Vlad și ei mi-au prezentat atunci, în 2014, casa părinților lui Vlad și au zis că asta este tabăra. Și am zis a, O.K., bine. Am venit cu o săptămână mai devreme, am zugrăvit, am lipit abțibilduri, pentru copii era totul pregătit, dar pentru voluntari nu mai era loc. S-au strâns niște saltele și camerele de dormit pentru voluntari erau holurile. Și chiar m-am bucurat acum că tabăra a crescut așa de mult și frumos. Când am ajuns m-am dus glonț la copii și am văzut-o și pe Alexia, pe care o știam de acum trei ani. I-am spus că noi ne cunoaștem, nu-i așa? Mi-a spus „Nu cred.„, m-a privit lung și m-a întrebat „Tu ești dansatorul?” Am spus da și mi-a sărit imediat în brațe. M-am bucurat sincer că m-a ținut minte atâția ani.

Care sunt cele mai faine amintiri din tabere?

Răzvan: A fost foarte emoționant pentru mine când Leo, un copilaș care acum este înger, mi-a spus că el nu vrea să participe la cursurile de dans pentru că el nu avea o mână. Eu l-am rugat foarte tare dacă nu pot să fiu eu mâna lui. A durat două zile până a acceptat și la petrecerea de final am pregătit un moment în care eu eram mâna lui stângă. La fel s-a întâmplat cu o fată Andreea care nu are un picior și am rugat-o foarte tare să aibă încredere în mine că poate să danseze în picioare, nu în scaunul cu rotile și la final a fost o surpriză, nu am spus nimănui ce facem și la petrecere s-a ridicat într-un picior și am dansat amândoi salsa.

O altă amintire a fost cu Bibi care avea atunci șapte ani și care mi-a spus din senin „Răzvan, eu știu de ce mi-a dat Dumnezeu boala asta, pentru că știe că sunt puternică și că o să o înving.” Bibi are acum 10 sau 11 ani și a învins boala. Mă emoționez cu totul, chiar e magie ce se întâmplă aici. În fiecare an când vin îmi zic că o să mă întâlnesc probabil cu câțiva copii pe care îi știu, nu știu ce ar putea să mai fie. Dar de fiecare dată este ceva care te dă peste cap, care te face mai puternic. Toți prietenii mei știu că vin aici și că o săptămână după vorbesc doar de MagiCAMP și râd, plâng, iar râd și iar plâng. Este un mix de sentimente incredibile care te fac să îți dai seama că nu ai probleme. Eu sunt actor și când merg la casting, faptul că nu iau o preselecție nu e o problemă. Când auzi un copil de 8 ani că îți vorbește de niște lucruri atât de serioase, atât de grave îți muți perspectiva prin care vezi lumea în cel mai pozitiv unghi.

O altă amintire care m-a marcat este legată de o întâmplare care s-a petrecut înainte de pauza de după-amiază. Gălăgie mare, nimeni nu voia să doarmă, era agitație. Ei bine, unui copilaș i-au făcut o injecție. Doamna Pastiluță de atunci, medicul taberei, a spus că i-a făcut o anumită injecție, nu mai țin minte cum se numea. În clipa aceea, toată lumea a lăsat orice joc, s-a făcut o liniște adâncă. Am rămas surprins și am întrebat ce s-a întâmplat. Copiii mi-au zis că ”Știi cum e injecția asta? Te doare foarte tare și ai nevoie doar de liniște.„ Toată lumea a tăcut, n-au dormit și au stat pur și simplu în liniște. Mă gândeam că noi adulții nu știm să ne respectăm așa. Dacă cineva ne spune că are o problemă, mai degrabă insistăm să ne spună care e baiul, ce s-a întâmplat în loc să ne ascultăm și atât.

Pe mine m-au învățat și mă învață constant să prețuiesc toate lucrurile mici cărora în mod normal nu le dau însemnătate, deși sunt cele care fac diferența. Tabăra asta este un fel de terapie care merge dintr-o parte în cealaltă. Mă bucur din suflet că pot fi aici și acum. E o combinație de vacanță cu cea mai frumoasă responsabilitate. Când sunt aici, vreau ca peste 12 ore să stau cu copiii și cu ceilalți voluntari, să fiu în preajma lor și să îi simt.

Dacă ar fi să adaugi încă ceva la tabără, ce ai pune în plus?

Răzvan: Cred că aș adăuga ateliere de țipat. Cunosc mulți oameni care se strâng așa în ei și nu au nicio supapă, țin totul în interior. Dacă ar fi să țipăm conștient, să zicem că acum mergem să ne eliberăm ca în copilărie. Pe mine mă bucură când țipă copiii. D-aia sunt copii, să țipe și să se joace, să se manifeste în cea mai pură formă. Și dacă am putea să preluăm din franchețea asta și să ne țipăm frustrările și sentimentele captive în cel mai natural mod, cred că ar ajuta mult.

Ce urare ai face MagiCAMP-ului?

Răzvan: Voluntarilor le-aș ura să nu se preocupe atât de mult, să nu se forțeze cu nimic, să fie ei și să simtă copiii astfel încât să le prindă vibe-ul și să se lase conduși de acest ritm. Anul acesta Suflețel, psihologul taberei mi-a spus că m-a urmărit și că a remarcat că tuturor copiilor le place de mine pentru că sparg tiparul. Un copil a căzut și era cât pe ce să înceapă să plângă. Eu nu m-am dus să îl întreb ce a pățit. Am alergat spre el m-am aruncat pe jos lângă el și l-am întrebat ce a găsit pe acolo pe jos pentru că vreau și eu. A fost așa de șocat încât a uitat să mai plângă. Ba mai mult chiar, a zâmbit și asta e tot ce contează aici, să îi facem pe ei fericiți.

Dacă citiți printre rândurile de mai sus, poate veți simți că sufletul, dedicarea, forța terapeutică, doza de nebunie frumoasă, fricile dizolvate, emoțiile noi, saltul în afara zonei de confort, autenticitatea și bucuria de a trăi clipa sunt lucruri de admirat din toată inima. Exact așa simțim noi față de toți voluntarii care aleg să își rupă din timp și să și-l dedice copiilor încercați prea greu, prea timpuriu.

Stefan Voinea